Pontus musicæ. Ideea

S-a nascut o viziune, care ar fi bine sa nu ramâna o utopie, care ar fi bine sa-si gaseasca un loc. Un loc, unde o muzica ramasa pâna acum necântata, sa se poata întâlni cu publicul, sa-si poata cuceri un public. Muzica nemaiauzita – si care pâna acum a si fost neauzita. Pentru ca a fost scrisa într-un timp, în care s-a încercat totul pentru a o aduce la tacere. Pentru ca cei ce au scris-o au fost îndepartati si alungati. Pentru ca cizmele hitleriste si tancurile sovietice au înlaturat-o, pentru ca opresiile la care a fost supus batânul continent în ultimii 150 – 200 de ani se afla mai toate documentate în trairile reale a multor oameni – cu traditii, religii si vederi politice diferite, români, unguri, nemti, secui, evrei, armeni, romi – ce sunt sau au fost cândva acasa pe pamântul transilvan.

Muzica ramasa necântata. Pentru ca cei ce au creat-o nu au mai fost în viata sau în putere pentru a o face auzita. O întreaga generatie de avangarda a fost împiedicata sa-si spuna cuvântul si în muzica, sa-si vada operele cântate si ascultate pretutindeni  - opere ce se numara astazi printre capodoperele clasicii moderne. A fost nevoie de înca o generatie pâna când în 1975 s-a ajuns la premiera operei Der Kaiser von Atlantis sau Die Todverweigerung la Amsterdam, scrisa de Viktor Ullmann în noiembrie 1943, initiind astfel începutul unei receptii a muzicii suprimate cu decenii în urma. În anii 90 a secolului 20 s-a intensificat preocuparea cu tema “muzicii suprimate” în Germania; treptat, am început sa întelegem, ca în lagarele de concentrare precum cel din Theresienstadt a scris nu numai Ullmann aceasta opera, ci ca acolo multi compozitori cu biografii complexe si de un rang artistic incontestabil au faurit muzica de tot felul. Asta ne-a îndemnat sa privim dincolo de Theresienstadt, dincolo de spatiul si perioada de suferinta determinata de cel de-al II-lea razboi mondial.

Europa de Est a avut de suferit mai lung, pâna la caderea cortinei de fier – îngradiri si persecutii pentru tot ce se creea, gândea, traia în afara unui anumit canon permis de dictatori. Abia acum 20 de ani a început aerul libertatii de opinie, de exprimare sa cutreiere societatea acestor parti a lumii, abia atunci schimbul de idei a izbutit sa traverseze granite ce aveau, mai recent, sa devina obsolete. De numai 20 de ani încoace. Deja de 20 ani. Mai avem mult de recuperat. Si multe lucruri care se vor povestite reciproc.

Aproape nimic nu se lasa mai bine uitat decât muzica predata uitarii. Nimic nu poate fi mai mut decât un text muzical necântat de nimeni. La început credeam cu totii ca sansele de a gasi pâna si materialul muzical erau minime. Încet, încet însa s-au regasit partituri de mult pierdute precum cele ale lui Gideon Klein din Praga sau Norbert von Hannenheim din Sibiu – în arhive prafuite, în poduri, în lazi si valize de mult date uitarii. Partituri ce trebuie dinnou sa-si gaseasca drumul pe scenele de concert.

Acum si aici deci am vrea ca muzicieni de pretutindeni sa sa întâlneasca pentru a concerta împreuna, a repeta piese menite unor ansambluri mai mari sau mai mici. Este adevarat ca aceste ansambluri se pot recruta în cadrul marilor orchestre, dar adevarul este ca marile orchestre îsi aleg programele din repertoriul cunoscut. Muzicienii însa din care se constituie aceste orchestre – individualisti prin natura – adora întâlniri cu muzica necunoscuta, care adesea îi ajuta sa înteleaga si compozitiile care s-au impus deja mai bine… sau mai altfel. O privire din launtru, careia i se alatura o experienta similara a celor ce privesc din afara: publicul. Asemenea întâlniri sunt întotdeauna o îmbogatire – pentru toti.

Asta ne arata experienta câstigata în ultimele doua decenii. Si ne mai arata si ca pentru a convinge, îti trebuie timp, este adevarat. Dar mai ales, iti trebuie un început. Un start care sa atraga atentie pe masura importantei subiectului.